POVESTEA LUI EDI

Acum că am terminat tura de plâns eliberator, pot să scriu. Da, şi acum, la aproape 2 ani de la ultima operaţie, mă mai apucă plânsul, şi nu, nu cred că o să-mi treacă de tot. În faţa tuturor par o leoaica ce luptă pentru ea şi puii ei şi, pe cât posibil, pentru ceilalţi. Dar când sunt eu cu mine, tot acolo la momentele alea grele mă întorc. Şi pentru că luminiţa de la capătul tunelului EXISTĂ, experienţa asta a avut rolul ei, şi îl ştiu acum. Mi-a luat mult timp, am întrebat în gol de multe ori acel enervant “de ce?”. Vă povestesc despre ce mi s-a întâmplat mie:

Eu, 18 ani, liceu pedagogic terminat, vreau facultate. Aleg Cluj-litere-engleză-spaniolă, că doar nu degeaba am făcut spaniolă în liceu, şi îmi plăcea. Prima zi de facultate, eu mă ofer voluntar să fiu şefă de grupă din entuziasm adolescentin. A doua zi – ce să vezi? Suntem în România! Se desfiinţează grupa de spaniolă că sunt doar 8 studenţi admişi şi trebuie să fie minim 10 (regulă inventată pe moment, dupa ce şi-au făcut calculele şi şi-au dat seama că nu e rentabil). Madam eu plânge, apelează la toate pilele posibile şi imposibile, dar singura soluţie era să mă întorc acasă sau să îmi aleg o altă combinaţie de limbi. Aşa am ajuns să fac italiana. Mi-a fost tare greu la început ca nu ne luau de la 0, şi nu înţelegeam de ce? Au trecut anii studenţiei, m-am căsătorit şi am rămas însărcinată. Vestea malformaţiei m-a răvăşit iar cu minunata intrebare: de ce?

Acum am să vă spun DE CE:

…pentru că în viaţa asta nu suntem numai noi, pentru că viaţa a vrut să mă înveţe să mă uit şi în stânga şi în dreapta. Pentru că viaţa a vrut să îmi tragă un semnal de alarmă că cei din jurul meu au nevoie de mine. Pentru că înclinaţia mea spre limbi straine are un scop, acela de a-i ajuta pe ceilalţi. Poate suna a clişeu, încă nu am reuşit să fac nici un sfert din lucrurile pe care mi le-am propus, dar am vise nobile, iar viaţa mi le-a dăruit prin experienţele mele mai puţin plăcute.

Nu aş fi experimentat toate astea fără să trec prin focul încercărilor cu operaţiile. Aşadar, dacă nu treceam fără să vreau la italiană, nu cred că mă gândeam să caut în italiană “labiopalatoschisi” şi aşa să ajung să cunosc Asociaţia AISMEL, oameni minunaţi şi un doctor competent, să găsesc o soluţie care să mă mulţumească şi să nu mă uit în urmă cu semne de întrebare sau îndoieli.

Acum că am povestit şi de ce mi s-a întâmplat mie, vreau să subliniez puţin şi importanţa alegerii chirurgului/spitalului. Vestea malformaţiei vine ca o bombă, nu îţi face pregătire psihologică, emoţională şi dacă pici acest examen, nu ai ocazia sa îl dai din nou, indiferent ce motive plauzibile ai. Odată intervenit prost asupra buzei sau a palatului, e greu sa refaci ce strică cineva. Si DA, sunt mulţi medici care strică. Nu am nici un studiu de medicină, dar de când am aflat vestea  că Edi are cheilognatopalatoschizis bilateral complet, am citit pe nerăsuflate informaţii valide sau nu, le-am filtrat cu creieraşul meu şi acum, când trag linie, sunt împăcată cu alegerea făcută (chiar încântată). Din păcate, în România nu existâ încă un centru competent care să se ocupe de copiii cu cheilopalatoschizis.  La chirurg mergi într-o parte, la psiholog altundeva, la ORL, ortodont etc, unde te duce soarta şi  norocul. Sperăm să umplem golul de informaţie online cu acest site, puţin câte puţin, fiecare cât si cum poate. Să vorbim din punct de vedere al părintelui, nu al sistemului si nu al doctorilor.

Linişte în suflete să aveţi!

 

Claudia B.